Sport
 Scriitori
 Actori
 Cântăreţi
 Jurnalişti
 in politica
 liga de prietenie
 liga de prietenie


Sport
SPORT

Familia Abramovici tată și fiu campioni la tenis de masă.

Șlomo Abramovici locțiitor al preș. H.O.R. pe țară este o figură remarcabilă în viața sportivă a orașului Lud și nu numai.

Pe Șlomo Abramovici noi toți l-am cunoscut ca  o persoană care de ani de zile activează la H.O.R. ca locțiitorul președintelui pe țară și ca președinte al filialei H.O.R. din Lud, funcții în care a avut nenumărate succese.
Șlomo este un familist covins:  soț,  tată a 5 copii și bunic a 11 nepoți.
Iată, însă, că Șlomo
și fiul său Itzik ne surprind prin rezultatele deosebite pe care le obțin la tenis de masă.

Șlomo s-a remarcat și în viața politică, socială și sportivă a orașului în care trăiește, Lud.
Face parte din Consiliul de Conducere al Primăriei, unde este responsabil cu probleme economice și se ocupă de supraviețuitorii Holocaustului. Nu demult a fost numit directorul Societății Economice din cadrul Primăriei.


Dar adevărata lui pasiune a fost și a rămas tenisul de masă.
Șlomo a început să joace tenis din adolescență.
În România a fost campion la echipa de tineret din orașul Focșani și apoi în echipa  județului Galați.
A imigrat în Israel în 1963 când avea 17 ani.
În Israel a început să joace la clubul Hapoel Lod. Cu timpul a ajuns un jucător remarcabil și a contribuit, prin jocul său,  la avansarea echipei în divizia A.
După terminarea liceului a urmat cursurile pentru antrenori, la Institutul Wingate, și a fost mulți ani antrenor principal la clubul din Lud, care a dat zeci de campioni. Printre aceștia se numără și fiul său Itzik, care a câștigat nenumărate campionate în Israel și în străinătate.
Ca membru în Comitetul Profesoral  a contribuit substanțial la fondarea Academiei de Tineret la Institutul Wingate.
În calitate de membru al Consiliului Local al primăriei din Lud, Șlomo promovează acum înființarea celui mai mare centru urban de tenis de masă din Israel, cu sediul la Lud. Centrul  va funcționa în fiecare zi. Astfel mulți tineri vor putea cunoaște și îndrăgi acest sport.
Fiul său a continuat cariera tatălui pe care l-a și depășit.
Nu odată l-am auzit pe Șlomo spunând: „Am încetat să joc, când fiul meu m-a bătut pe teren.”
Șlomo este foarte mândru de fiul său, dar și acesta este mândru de tatăl pe care îl are.



Ca o recunoaștere a activității sale de-a lungul anilor,Șlomo Abramovici a primit prestigiosul premiu „Yakir HaPoel" .
Și noi suntem mândri de Șlomo, pentru că, pe lângă succesele lui pe plan social și sportiv, el este unul de-al nostru!


שלמה אברמוביץ '"בחיי החברה והספורט של לוד."

את שלמה אברמוביץ' פגשנו כאדם שעובד שנים  בהתאחדות עולי רומניה כסגן יו"ר וכיו"ר הסניף של לוד, תפקידים שבהם היו לו הצלחות אינספור.
שלמה הוא בעל משפחה: בעל, אב לחמישה ילדים וסבא של 11 נכדים.
אבל שלמה גם ציין את עצמו בחיים הפוליטיים, החברתיים והספורטיביים של העיר שבה הוא מתגורר, לוד. הוא חבר מועצת העיר, שם הוא אחראי על נושאים כלכליים ועוסק בניצולי שואה. לא מזמן הוא מונה למנהל החברה הכלכלית של העיר לוד. אבל התשוקה האמיתית שלו הייתה ונשארה טניס שולחן. שלמה התחיל לשחק טניס בשנות העשרה.
ברומניה הוא היה אלוף נבחרת הנוער Focsani ולאחר מכן צוות Galati המחוז. הוא עלה לישראל ב -1963 כשהיה בן 17. בארץ החל לשחק במועדון הפועל לוד. עם הזמן, הוא הפך לשחקן מדהים ותרם, באמצעות המשחק שלו, כדי לקדם את צוות המחלקה . לאחר שסיים את התיכון, הוא למד את שיעורי האימון במכון וינגייט, והיה במשך שנים רבות המאמן הראשי של המועדון לוד, שהכשיר עשרות אלופים. בין אלה את בנו איציק, שזכה באינספור אליפויות בארץ ובחו"ל.
כחבר ועדת ההוראה תרם רבות להקמת האקדמיה לנוער במכון וינגייט.
כחבר במועצה המקומית של העיר לוד, שלמה מקדם היום את הקמתו של מרכז

הטניס הגדול ביותר בעיר, המבוסס בלוד, שיפעל מדי יום. כל כך הרבה צעירים יוכלו להכיר את הספורט הזה ולאהוב אותו.

                                                                               

בנו המשיך את הקריירה של אביו שהוא התבגר. אף פעם לא שמעתי את שלמה אומר: "הפסקתי לשחק כשהבן שלי הרביץ לי על האדמה". שלמה גאה מאוד בבנו,
כהוקרה על עבודתו לאורך השנים זכה שלמה אברמוביץ 'בפרס יקיר הפועל היוקרתי. ואנחנו גאים בשלמה ומגיע לו כל כך

 

 

 


Up

Scriitori
SCRIITORI





Bucurestiul Evreiesc, disparut
Prelucrare de Adrian Grauenfels (2013)


Cărţile de istorie susţin că în urma pogromurilor din Ucraina din secolul al 16-lea s-a aşezat în România un val de evrei așkenazi, vorbitori de idiș.  Deşi în număr redus,  în Bucureşti se cunosc evreii de timpuriu  (în sec 16 erau  medici la curtea domnească), iar  în jurul anilor 1550, este pomenită existenţa unui grup de evrei sefarzi (de origine spaniolă) condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității; mai sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în Bucureşti.  Provenienţa lor este de la sud de Dunăre, mai ales din Istanbul, se numeau Sefarzi deoarece erau de origine din Spania, fugiţi datorită persecuţiilor religioase de acolo. Ei s-au aşezat în mahalaua Jigniţei, la sud de Sf. Gheorghe Vechi, nu departe de Curtea Domnească, în jurul străzilor Sf. Ioan-Nou şi Negru Vodă , erau mai ales zarafi şi creditori pe lângă Domnie sau marii boieri.  Alţi evrei veneau din Thessaloniki (Grecia).

În anul 1694, la București, sub Brâncoveanu, evreii au plătit impozite ca breaslă . Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe „Marco al lui Lazăr” să fie «staroste de evrei» la Bârlad . În anul 1740 existau comunități evreiești în orașele Roman, Bacău și Galați. Din a doua jumătate a sec. 18 și mai ales în prima parte a sec. 19, datorită înăspririi situației evreilor din Galiția, un nou val de evrei aşkenazi se refugiază în Moldova și Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante.
 
Imigraţia masivă către Bucureşti s-a produs mai cu seamă după Unirea Principatelor. Noii veniţi s-au aşezat în majoritate în jurul zonei locuite de conaţionalii de rit spaniol pe străzile Sf. Vineri, Văcăreşti,  Mircea Vodă, Anton Pann, începutul Caii Dudeşti.  Aceştia vorbeau limba germană şi idiş. Apar cimitire şi case de rugăciune separate. În Ardeal se construiesc sinagogi mici, numite shil, care serveau ca şcoli pentru evrei.  Evreii polonezi apar masiv în Bucureşti în sec 19, ei construiesc prima sinagogă ortodoxă în 1846  şi mai târziu Templul Coral de la Sfânta Vineri. În stradă Mămulari ( numele vine din limba turcă însemnând comercianţi de mărunţişuri)  se ridică Templul Unirea Sfântă , Sinagoga Croitorilor şi o baie tradiţională (mikve).
 
O sinagogă mare se afla în stradă Adamache . Între străzile Moşilor şi Taica Lazăr ( un evreu negustor de haine vechi)  se aflau cele mai multe afaceri evreieşti. Se găseau acolo cafenele, magazine, case de rugăciuni, prăvălii diverse care serveau o populaţie foarte densă de oameni săraci, proletari , mici meseriaşi. Evreii mai săraci aveau ca ocupaţie  cu preponderenţă croitoria, tinichigeria, vopsitoria. Alţii erau cizmari, curelari, tapiţeri, geamgii, frizeri.  Cartierul Văcăreşti era (în afară zonelor locuite de evreii sefarzi) unul din cele mai sărace, cunoscut mai ales prin negustorii de haine vechi şi Târgul de vechituri, de o celebritate dubioasă în epocă. Celebra Hală de Vechituri a fost demolată în 1930.
 
Scriitorul Isac Peltz publică în 1933 romanul sau "Calea Văcăreşti" care descrie cu amănunte această comunitate colorată. În Sec 19 apar meseriaşi ceva mai înstăriţi care posedau case cu prăvălii la parter şi locuinţe plasate peste ele. Erau de predilecţie blănari, pantofari, fierari, tinichigii de acoperişuri, dulgheri, câţiva erau negustori de instrumente muzicale.
 
Cu pricepere, stăruinţa şi spiritul întreprinzător specifice, făcând orice fel de comerţ, evreii au pătruns treptat pe Gabroveni şi Lipscani, apoi şi pe alte străzi din centrul comercial: Carol, Şelari, Smârdan, luând locul negustorilor bulgari, greci sau români, la început închiriind şi apoi reuşind să devină proprietari pe multe din spaţiile comerciale. 
 
Dar cartierul nu era un ghetou şi limitele lui sunt greu de definit. Bucureştii devin un oraş cosmopolit semănând cu un covor format din petice, diversele sale comunităţi convieţuiau armonios împreună. La intersecţia străzilor  Călăraşi cu Văcăreşti exista un han evreiesc care a funcţionat între secolul 18 şi 19.
Purimul, cea mai veselă sărbătoare evreiască, este sărbătorit primăvara.  Scriitorul Brunea - Fox a scris despre Purim şi împreună cu fotograful Isac Berman au luat la Hala Traian imagini remarcabile cu cei ce purtau măşti tradiţionale.
 
În secolul 19 Calea Văcăreşti devine inima cartierul evreiesc.  Evreii formau  cea mai numeroasă comunitate minoritară din Bucureşti - aproape 11% din populaţia oraşului în perioada interbelică.  Cartierul evreiesc alcătuia o zonă de locuire compactă pe malul stâng al Dâmboviţei, având ca axă centrală Calea Văcăreşti şi începutul Caii Dudeşti. În anii 30 funcţionau în capitală cam 130 de sinagogi şi shiluri. Caracteristice erau ceainăriile care după ora şase seara, indiferent de vremea de afară erau pline, se asculta la gramofon cântece religioase evreieşti. Existau şi multe lăptarii şi măcelarii tradiţionale (unde se vindea carne coşer).
 
Străzile locuite de evreii săraci aveau case lipite unele de altele, cu o populaţie numeroasă înghesuită în apartamente ieftine. Seara, o viaţă intensă domnea pe aceste străzi astfel pomenite:
 
“Înghesuiţi în case strâmte, trăiesc fără spaţiu şi fără aer, lucrând în jurul unei lămpi afumate, muncind cu stăruinţă şi avizi de a-şi câştiga puţină bunăstare. Seara, după închiderea birourilor şi magazinelor unde marea lor majoritate sunt ocupaţi, cartierul lor devine foarte însufleţit, toată această populaţie se răspândeşte pe străzi, femei, copii şi bătrâni(…) trăind unii cu alţii, împărţind aceeaşi soartă, se cunosc între ei ceea ce dă caracterul special de intimitate (…). Cel al cărui drum se întâmplă să treacă seara mai târziu prin aceste cartiere este foarte surprins să vadă, la ora la care restul oraşului este aproape aţipit, viaţa încă intensă din acest colţ de oraş.”
 
Începutul secolului 20 este marcat de dezvoltarea literaturii şi a artelor. O serie de evrei bucureşteni devin celebri pentru aportul lor la cultură şi avangardele  care  zdruncinau  clasicismul. Trebuie pomenite câteva personaje devenite faimoase, provenite  din cartierele evreieşti.
 
Moise Cilibi Scwartz (1812-1970)
Negustor ambulant, primul scriitor evreu de limba română. 
Originar din Focşani, scrie pilde şi 14 broşuri de sfaturi practice care se vindeau în tiraje neobişnuit de mari.  I. L. Caragiale l-a cunoscut şi apreciat. În „Epoca literară” din 1896 îşi amintea de „pildele şi apropourile” lui Cilibi ca de nişte „buni prieteni” ai copilăriei sale: „Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să ştiu a citi şi poate nu puţină influenţă a avut acea citire asupra spiritului meu”. G. Călinescu îl consideră printre primii umorişti şi îl vede ca pe un fel de Anton Pann evreu: „Geniu oral, fără ştiinţă de carte [...]. Maximele lui sunt pline de un sănătos umor bătrânesc”, criticul reţinând, între alte cugetări, și pe aceasta: „Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: l-au călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic.”
 
Maria Ventura (1886-1954 )
Actriţă, debutează la Paris sub patronajul marei Sarah Bernhardt. Debutează în România la Teatrul Naţional în Bucureşti în 1910. Apare la Paris, Monte Carlo, iar în război devine infirmieră şi ajuta bolnavii de tifos. Se alătura rezistenţei franceze în timpul celui de-al II-lea război mondial.
  
Marcel Ianco (1895-1984)
Pictor avangardist, fondator al dadaismului alături de evreul Tristan Tzara. Arhitect, grafician şi gravor.  A construit în Bucuresti clădiri după noi idei arhitecturale, cubiste. Scrie la revista Contimporanul alături de Voronca şi Arghezi. A emigrat în Israel unde înfiinţează o colonie a artiştilor la Ein Hod la sud de Haifa. Un muzeu permanent prezintă vasta operă a lui Ianco.
  
Isac Peltz (1899-1980)
Scriitor al "Căii Văcăreşti ". Cartea sa transformă o dramă personală într-un roman puternic plasat în mahalaua evreiască, carte la care a lucrat timp de 10 ani. Este o preţioasă mărturie al atmosferei şi moravurilor cartierului în anii 20. Mai scrie şi " Foc în Hanul cu Tei ". Publicist şi jurnalist apreciat.
 
Nicolae Stroe (1905-1990)
Actor de revistă şi regizor la teatrele Majestic, Compania Cărăbuş, Teatrul Atlantic.  A jucat în celebra companie Stroe şi Vasilache prezentând şlagăre optimiste, pline de umor. La radio avea un program umoristic săptămânal: "Aloo Aici e Stroe.."
  
Mihai Sebastian (Iosif Hecter  1907- 1945)
Jurnalist, dramaturg, romancier cu studii de drept şi filosofie la Bucureşti.
Scrie piese de teatru şi un jurnal reeditat în 1995 în care face ample referinţe la suferinţele  scriitorului incurabil bolnav,  Max Blecher .
 
Jules Perahim (1914-2008)
Scenograf, pictor, grafician .
Activ de la 18 ani în grupul de avangardă. Prieten cu Gherasim Luca , Aurel Baranga, Victor Brauner, Saşa Pană.  Antifascist, Perahim s-a refugiat în Uniunea Sovietică, apoi revine în România după război.
 
Iosif Berman (1890-1941)
Fotoreporter, corespondent şi portretist pentru casa regală.  A lucrat pentru NY Times, AP, National Geographic. Ziarist la Adevărul şi Dimineaţa Amic cu Brunea - Fox, realizează poze memorabile ale oraşului. 
Fox scrie despre Berman:  "... În mâna lui Berman, ca la alţii vioara, aparatul cu lentilă se umanizează".
 
Iosif Iser (1881-1958)
Pictor expresionist , folosea la început linii groase şi un colorit închis, pământiu.
A lucrat pentru presa socialistă la ziarele Facla şi Adevărul unde publică multe caricaturi.  Desenele sale  satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești. După al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. A decedat în 1958, la București.
 
Alte străzi ale cartierului erau străzile Israelită şi Spaniolă chiar pe locul unde este azi magazinul Unirea, cele locuite de evreii sefarzi, formau un cartier diferit; casele cu grădină şi curte, fără magazine, formau “cartierul aristocraţiei israelite şi spaniole, îmbogăţita prin mici afaceri cinstite de bancă…şi bursa”(H. Stahl) iar “câteva din zidirile lor sunt vestite prin stilul lor măreţ” (I. Barasch). Prin bogăţia şi cultura superioară, evreii spanioli “au reprezentat întotdeauna elemente de cultură şi rafinament în mijlocul conaţionalilor lor” (C. Giurescu).

 Aspecte social - culturale.
O populaţie numeroasă avea nevoie de instituţii sociale şi culturale.  In 1893 este fondată societatea Voinţa care stimula mersul la şcoală a copiilor nevoiaşi. Din 1897 datează "Amiciţia" şi în anul următor "Ştiinţa "societăţi care  îşi propuneau acţiuni culturale şi de ajutor pentru elevii săraci. Un comerciant Bernard Cohen şi un cafegiu Focsaner donează terenuri vaste aflate pe lângă şoseaua Giurgiului pentru a se înfiinţa un cimitir evreiesc, cel de la Filantropia fiind supra solicitat.
O familie numită Eckstein clădeşte o baie comunală şi o cantină pentru copii. 200 de copii frecventau regulat aceste stabilimente. În Calea Moşilor se deschid hanuri, un cinematograf, drogherii, berării şi patiserii. Să nu uităm de spitalul Caritas al comunităţii evreieşti din Bucureşti. Din anul 1940 politica antisemită a guvernului Goga - Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politica de la Nurenberg şi se  interzic căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei . Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre. Apar rebeliuni legionare care au dus la incendierea Templului Spaniol din strada Negru Vodă, distrus apoi complet. Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză)  a fost devastat în 1941 . O revoltă contra generalului Antonescu se transforma în pogrom ,calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor.  După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei plecă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc circa 4000.
 
O altă perioadă de declin se datorează vederilor urbanistice grandomane ale lui Ceauşescu, care decide să demoleze cartierul dar şi alte zone  ale oraşului vizând proiecte megalomane de stil Stalinist. O parte din evrei sunt deportaţi în Transnistria. Ceauşescu a demolat după 1980 multe sinagogi şi biserici . 
Sinagoga Malbim (construită în 1864), un  adevărat centru spiritual al evreilor din România (cea mai mare sinagogă ortodoxă) se afla pe Strada Bravilor nr.4 lângă fosta Piaţa Cauzaşi. A fost demolată odată cu restul cartierului în anii ’80.
 
Locurile sunt de nerecunoscut, străzi întregi au dispărut iar altele sunt rămăşiţe cu nume schimbate. (Străzile Sf. Ioan Nou, Banu Mărăcine, Sf. Nicolae Jitniţa, Adam Goldfaden nu mai există; fosta Stradă Macin se cheamă acum Negru Voda - iar fosta Stradă Negru Vodă, care era mai la sud nu mai există; actuala stradă Macin este o porţiune din fosta Labirint, iar vechea Cauzaşi nu mai există). 
În anul 1987 Sinagoga Sefardă este dărâmată ca şi o parte din cartier.  Au rămas în funcţiune doar două sinagogi în tot oraşul. Templul Coral şi el vandalizat se afla azi în  renovare.
 
Cartierul evreiesc este o umbră, farmecul oraşului, diversitatea lui, ţesătura urbană delicată şi autentică au fost lichidate ireversibil.
 
 
Adrian Grauenfels - 2013
 Editura SAGA

 
Surse :
 
Foto: Nina Selaru
Bucureştiul evreiesc - dr. Felicia Waldman , dr Anca Ciuciu
Internet
Gheorghe Leahu - Bucureşti în acuarelă
Bucureştiul în anul 1906, Frederic Damé
Adrian Grauenfels - Israel
Inginer, poet și ziarist, s-a născut la București,în anul 1946, și a imigrat în Israel în 1972.
A editat reviste de artă și cultură : Izvoare și Babilonul descifrat publicate de ASILR (Asociația Scriitorilor Israelieni de limbă Română) și altele accesibile on line cum ar fi Secolul XXI,  Alchemia și Nautilus.
În prezent scrie la câteva ziare locale și a fondat în anul 2017 editura SAGA pentru a sprijini literatura de limba română din Israel și din diaspora.
Scrie și traduce  din ebraică și engleză în limba română.  A fost vice președinte (2014-2016) și apoi președinte interimar la ASILR și acum este redactor la ziarul săptămânal Jurnalul Săptămânii.
Este autor a 19 cărți de poezie, antologii, albume de artă, eseuri, cărți de colaje poetice la 2,3,4 voci, traduceri din Yehuda Amichai, Paul Celan, Shay Agnon, Leonard Bernstein, coproductii internaționale etc.



                     
                  Imagini din Bucurestiul Evreiesc
                                 disparut



                     Harta Cartierului Evreiesc

                    Case si strazi de mult uitate








































Up

Actori

ACTORI

Monica Vardimon
şi Bodo în spectacolul
"Bancheta de aur"
Monica este cunoscută publicului atât ca o cântăreaţă cu o voce deosebită cât şi ca actriţă la Teatrul Idiş


 

 

 

Up

Cântăreţi
picture Text textText textText textText textText textText textText textText textText textText textText textText textText textText textText text

Up

Jurnalişti
JURNALISTI

      

Urmează Carol Isac
 Ivan Lungu (z.l)

S-a născut la Caransebeş (România).
Ajungând la Bucureşti, urmează cursurile Liceului de Băieţi
nr. 7 “I.L.Caragiale”, pe care-l absolvă in1953, iar apoi îl
găsim student la Institutul de Ştiinte Economice “V.I.Lenin”,
absolvind în 1958 Facultatea de Comerţ Exterior.
       Fiind vorbitor de mai multe limbi străine, în timpul studenţiei,
lucrează ca traducător la multe congrese şi seminarii internaţionale.
       După terminarea studiilor, lucrează câţiva ani la întreprinderi
de comerţ exterior.
   Din 1964, îl găsim in  redacţia de ştiri externe a Agerpresului.
În această calitate, semnează regulat comentarii de politică interna-
ţională in presa locală sub numele de Petre Călin.
În 1968 revine în comerţul exterior, la “Româniafilm”, de unde este
trimis şi la Festivaluri Internaţionale de Film.
 În 1973 emigrează în Israel, unde timp de 14 ani lucrează în
direcţia de import-export a firmei “Soltam”, iar apoi la diverse alte
firme şi instituţii, până în anul  2000,  când se pensionează.
 Pensionar fiind, începe să scrie în presa de limbă română din
Israel. Semnează comentarii şi informaţii  de politică internaţională.
Scrie la “Viaţa Noastră”, la “Revista Mea” şi în ultimii doi ani la
“Jurnalul Săptămînii”. În anul 2005 publică o carte intitulată “File
de amintire”.
Este căsătorit cu Stela şi are o fată şi o nepoată.

Din articolele publicate în „Jurnalul săptămânii”
Ali Khamenai  ameninţă cu represalii
(Jurnalul Săptămînii din 9.2.2012)
 „La sfârşitul săptămânii la Teheran s-a sărbătorit cu mare pompă a 39-a aniversare a răsturnării Şahului şi instaurarea regimului aiatolahilor prin "Revoluţia Islamică".
 Cu acest prilej, conducătorul suprem al Iranului, aiatolahul Ali Khamenai, a ţinut un amplu discurs - evident retransmis de toate posturile de radio şi televiziune iraniene - în care a ameninţat că "Iranul va răspunde sancţiunilor internaţionale şi oricărei ameninţări de atac militar împotriva sa".
                    ........................................
 O să-mi permit să spun câteva cuvinte despre această "revoluţie". La timpul său era ştiut că domnitorul iranian, Şahul Mohamed Reza Pahlavi, avea relaţii foarte bune cu ţările occidentului, inclusiv cu ţara noastră. Aceste relaţii, precum şi strădaniile de transformări culturale pe care familia imperială le intenţiona pentru scoaterea Iranului din înapoierea feudală, din obscurantism şi mai ales analfabetism - prin ceea ce s-a numit atunci "revoluţia albă" - i-au ofensat pe musulmanii tradiţionalişti
.
 
 Obrăznicia şi neruşinarea merg mână-n mână
Părereile baronesei Ashton şi "Drepturile omului" la ONU

 (Jurnalul Săptămînii din 29.3.2012)
 
 „ Nu ştiu de ce, dar de câte ori asult sau citesc ce spune dna. Catherine Ashton legat de Israel, mă zburlesc. Pentru că de fiecare dată, chiar dacă "învăluită" în poleială "pro", se resimte atipatia ei pentru noi, pentru tot ce este legat de teritoriul sau populaţia Israelului.
  Şi vezi Doamne, nu vreau să spun că este antisemită, dar antiisraeliană precis că da.
                         ...................................
 Când ne gândim la cele întâmplate astăzi la Toulouse (era vorba de atentatul de la Toulouse din martie 2012), ne amintim ce s-a întâmplat în Norvegia anul trecut, ştim ce se întâmplă în Siria şi vedem ce se întâmplă în Gaza şi în alte părţi - ne gândim la ce se întâmplă copiilor şi tinerilor ce-şi pierd viaţa" (a spus dna Ashton). Aşa pur şi simplu, fără nici o ruşine, fără nici o considerare faţă de caracterul real al acestei crime odioase. ........ Degeaba înceaarcă să se explice dna. Ashton că "nefericita" ei declaraţie  "a fost distorsionată de sens, intenţionat rău înţeleasă" de factori israelieni. Nu, dnă. Ashton, noi am înţeles chiar foarte bine ce aţi spus, adică aşa cum gândiţi cu adevărat în sinea dvs”.
A disparut dintre noi in 2020.


Carol Isac(1929-2008)  (z.l.)
N. 10 noiembrie 1929, în Roman, judeţul Neamţ - m. 13 octombrie 2008, la Petah-Tikva (Israel). Teatrolog. Este fiul frizerului Solomon Isac şi al Mişcăi (n. Copolovici), casnică. A copilărit în urbea natală, urmând Şcoala Primară israelită (1936-1940) şi Liceul “Roman Vodă” din Roman (azi, Colegiu Naţional). Graţie preocupărilor literare din liceu, a fost selectat pentru a urma cursurile Şcolii de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu” din Bucureşti (1950-1953), fiind coleg, între alţii, cu Nicolae Labiş, “buzduganul” noii generaţii. După absolvire, ocupă postul de secretar literar al Teatrului de Stat din Bacău (actualul Teatru Municipal Bacovia), pe care nu-l va părăsi timp de patru decenii, până la pesionare (1 septembrie 1993).
Abia integrat în colectiv, îşi aduce contribuţia la realizarea primei monografii a instituţiei - Teatrul de Stat Bacău. 5 ani de activitate, 1948-1953 (Întreprinderea Poligrafică Piatra Neamţ, 1953) -, semnând profilurile consacrate actorilor Ion Niculescu-Brună, Lory Cambos şi Al Rony, însemnările referitoare la turneul actorilor băcăuani pe Şantierul Hidrocentralei de la Bicaz şi la alte evenimente ce au avut în prim-plan Secţia de Păpuşi ori alte compartimente ale teatrului băcăuan. Permanentul contact cu presa locală şi cea centrală s-a transformat treptat în colaborări benefice de ambele părţi, articolele cu tematică teatrală şi culturală fiind însoţite apoi de cronici literare şi cinematografice, de anchete, interviuri şi fişe literare, care l-au impus ca pe un comentator avizat al spiritualităţii nu doar băcăuane. Publicistic a debutat în 1965, în coloanele ziarului romaşcan Descătuşarea, în acelaşi an începându-şi colaborarea şi cu presa literară, mai întâi la Iaşi, cu revista Cronica, apoi cu redacţiile revistelor Ateneu, Astra, Contemporanul, Convorbiri literare, Familia, Revista Cultului Mozaic, Tribuna, Teatrul şi Star. Libertatea (Iugoslavia).
Dornic mereu de perfecţionare, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi şi studii postuniversitare de specialitate, în reţeaua Ministerului Culturii, care l-a inclus şi în comitetul de elaborare a “Enciclopediei Teatrului Românesc”. În calitatea sa de critic teatral şi de secretar literar al teatrului s-a implicat în realizarea prestigioaselor manifestări Gala Naţională a Recitalurilor Dramatice şi Colocviul Naţional al Criticilor de Teatru, găzduite de teatrul băcăuan, a animat Cenaclul de Dramaturgie şi a sprijinit reintroducerea în circuitul scenic a dramaturgului Ion Luca şi lansarea, în premieră, a unor piese de teatru semnate de dramaturgii băcăuani George Genoiu, Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, Ion Ghelu-Destelnica, Viorel Savin ş.a. În anii crunţi ai autofinanţării a editat Caietele Teatrului Bacovia şi periodicul de divertisment Varietăţi, care cu cele 100-200000 de exemplare tipărite pe număr au umplut golurile din bugetul instituţiei. Tot teatrului băcăuan i-a consacrat volumul monografic Bacău, două decenii de teatru 1948-1968 (Bacău, 1968), urmat peste un deceniu de o selecţie de cronici teatrale şi eseuri grupate sub titlul Teatrul şi viaţa (Editura Junimea, Iaşi, 1978), iar peste patru ani de volumul Permanenţe în dramaturgie. Ion Luca, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu (idem, 1982). După 1990, a colaborat la noile publicaţii Deşteptarea, Moftul român, Papagalul, Rampa şi ecranul, Realitatea evreiască, Scorpion, Sinteze, Teatrul azi, Thalia, adăugând zecilor de articole, eseuri, cronici, precum şi prozelor publicate în Ateneu şi în Almanahul Ateneu noi contribuţii la istoria teatrului românesc şi a culturii noastre, în genere.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ

-La Revista Cronica Iaşi-1965
-Actvitate literară în cadrul Cenaclurilor literare din Bacău şi Roman
-Lucrare monografică "Două dcenii de teatru-investigaţii istorice al fenomenului teatral băcăuan-1948-1968
-Colaborează la "Plaiurile Bistriţei " Bacău 1956-1958
-Contribuţii asupra  Vieţii şi operei lui Ion Luca-printre primele în Bacău
-Scoate "Caietele Teatrului Bacovia"
-Scoate revistele "Varietăţi" şi "Cabaret" ptr. a se asigura salariile actorilor Teatrului Bacovia
-Debut editorial1968 -"Tribuna"    "Ateneu"  "Teatrul Azi"  "Astra"  "Contemporanul" , "Papagalul Sinteze"  "Actualitatea Evreiască"  "Deşteptarea"
-Colaborator la Lexiconul limbii române" lucrare solicitată de Ministerul Culturii (A fost în comisia respectivă)
 
 -CĂRŢI
-Volum Lucrare monogafică- -Duă decenii de teatru-1948-1968
- Permanenţe în dramaturgie
-Teatrul şi viaţa
-Arc peste timp
 
ISRAEL
Din 1993 ,redactor la  publicaţiile de limbă română"Viaţa Noastră"  Ed. "Bicurim" după care trece redactor la "Ultima oră"  ,"Tribuna Magazin"şi Orient expres"
"Jurnalul Săptămânii" şi "Magazin expres"
Colaborator permanent al revistei "Minimum" (AL. Mirodan)şi al revistei "Izvoare"
-A fost în Comitetul de conducere A,S.L.R. (Asociaţia scriitorilor de limbă română)
- A prezentat recenzii ale cărţor scriitorilor israelieni de origine română
-La radio "Kol Israel" a prezentat o emisiune  bisăptămânală,în limba romănă, voluntar .intitulată "Jurnal Cultural"
-Redactor la "Semnalul Petah -Tikvei" ,activitate voluntară iniţiată de Preşedintele H.O.R. Petah -Ticva, Dn-ul Moni Şeinştein
PREMII
-Primeşte trei premii pentru activitatea publicistică, cronici de carte, ziaristică,
-Premiul Ianculovici cu ocazia împlinirii a 50 e ani de la înfiinţarea Statului Israel.
-Premiul Palty((ptr activitate profesională)
-Premiul pentru un "Israel Frumos"-
-Diploma Alialei române(Dorohoi) pentru activitatea profesională.
 
-Materialul pentru perioada Bacău provine din monografia Marilenei Donea (Bacău)

 



.............................
 

 

 


 

Up

in politica
IN POLITICA

COLETTE  AVITAL
Colette Avital s-a născut la data de 1 mai 1940 în Bucureşti.din părinţi originari din Bacău... Bunicul din partea mamei, Ozias Herșcovici, a fost conducătorul Comunității evreiești din Bacău, iar bunicul din partea tatălui era proprietarul unei mari fabrici de piele, afacere care a fost continuată și de tatăl său.
A vorbit limba română în casa părintească, dar a învățat și limbi străine la dorința părinților săi. A studiat la Liceul clasic mixt din București, locuind pe Strada Știrbei Vodă. Ca urmare a faptului că tatăl ei era anchetat de Securitate, fiind acuzat  de "origine burgheză", familia
a emigrat în Israel în anul 1950, imediat dupa încetarea Războiului de Independență.
„Țara era ruinată, sute de mii de evrei, supraviețuitorii Holocaustului european, se așezau în țara. Trăiam în corturi, cumpăram hrană pe cartelă, aveam dreptul la câteva ouă pe săptămână, dar eram cu toții stăpâniți de o imensă dorință de a construi o țară strălucitoare. Știam că vom reuși. Mă deranjau doar apelativele de "romanim ganavim" (români hoți) o stigmă pusă pe nedrept emigranților evrei din România. Îmi amintesc că, nu o dată, mama, care începuse să lucreze ca secretară, se întorcea acasă plângând și povestea despre glumele cu "romanim-ganavim". [1]”
—Colette Avital
După încheierea serviciului militar, s-a înscris la Facultatea de Științe Politice și Relații Internaționale din cadrul Universității Ebraice din Ierusalim, deși i se oferise o bursă la Sorbona. A urmat apoi cursuri de masterat în Administrație Publică.
Încă din timpul studenției, s-a angajat ca secretară în cadrul Ministerului de Externe al statului Israel, pentru a-și plăti taxele universitare. Este vorbitoare a șase limbi străine, în afară de ebraică (engleză, franceză, germană, portugheză, italiană și română). În cadrul Ministerului de Externe, a îndeplinit funcțiile de director adjunct al Departamentului de Informare și Comunicații, director al Diviziei de Pregătire a personalului diplomatic și director general adjunct al Diviziei de Informare și Comunicare.
Colette Avital a lucrat în diplomația israeliană ca atașat de presă la Bruxelles, consul și locțiitor de consul general la Boston, ministru plenipotențiar la Paris (1982-1985), ambasadoare în Portugalia (1988-1992) și a servit apoi în funcția de consul general la New York (1992-1996). În această ultimă funcție a avut rang de ambasador și s-a ocupat în mod special de dezvoltarea relațiilor cu liderii politici din statele New York, New Jersey și Maryland.
După ce a revenit în Israel, a fost numită director general adjunct pentru problemele Europei Occidentale, cel de-al treilea post ca importanță în Ministerul de Externe din Israel.
A vrut să candideze la funcţia de preşedinte al Israelului  dar a renunţat în favoarea lui Şimon Peres
A publicat articole de politică externă în prestigioasele re, viste "Le Monde" (Franța), "New York  Times" și "New York Post
".
 

Up

liga de prietenie
liga de prietenie

Up

liga de prietenie
liga de prietenie

Up